Colebil

cat timp putem trai astfel?
ne pierdem in desert visand la un camin
timpurile se schimba si noi ar trebui sa ne schimbam odta cu ele
trebuie sa ne oprim din trait doar sub forma unor umbre…
trebuie sa cautam in interiorul nostru puterea de a pasi in lumina
nu va speriati
nu fac reclama la yoga
nu fac reclama la religie
caut un drum, caut o cale de a ajunge acasa
si nu pot sa nu ma intreb ce inseamna acest acasa?
inseamna oare sa mergem fiecare din noi 8 sau 10 sau 12 ore pe zi sa lucram in locuri care nu le suportam, cu oameni pe care nu ii vrem si sa consideram ca acele ore, acele zile , luni, ani din viata noastra pe care ii lasam acolo…la serviciu, fie el ce o fi.. se pot cuantifica in bani?
Oare copiii mei merita sa traiasca astfel?
fara o baza reala, fara sentimentul fizic al sigurantei pe scoarta pamantului?
sa fie nomazi, din serviciu in serviciu, din obligatie in obligatie… sa cutreiere prin viata asemenea nomazilor, sa creasca si sa imbatraneasca fara sa stie niciodata daca au un rost real pe lumea asta?
Sa treaca dintr-o crina intr-alta doar pentru ca undeva, cineva tine la ideea ca banii multi si facuti repede pe seamam fraierilor sunt cel mai bun mijloc de trai pentru el si ai lui?
problema e ca suntem prea multi, dar in acelasi timp suntem singuri, si nua vem curajul, ori poate vointa sa ne scoatem capul afara din cutiile in care suntem tinuti, si nu avem taria sa intindem mana sa cerem ajutor celor care pot si care vor sa o faca…asha ca traim singuri, desi suntem multi…
oricine stie ca pana si un caine are nevoie de un camin…
si atunci cum ramane cu semenii nostri?
cum ramane cu ceilalti?
cum ramane cu mine si cu tine, cel ce stai si citesti randurile acestea …?
cum ramane cu 7 miliarde de suflete care traiesc impreuna pe o planeta inghesuita dar sufera in singuratate in fiecare zi si in fiecare noapte?
cum e cand vine inserarea si te si ma si ne apuca tristetea
lumina a fost alungata de intuneric, si de fapt totul e acum la fel, si totul e acum frumos pentru ca nu poti vedea pe geamul gaurii tale din perete, nu vezi mizerie, saracia si murdaria sufleteasca in care traim in asha zisa noastra societate postmodernist democratic mafioata?
si atunci plangi in intuneric stiin ca nimeni nu te vede, si mai grav, nimanui nu ii pasa ca esti singur, ca iti e foame, ca iti e frig , si ca nu stii si nu poti sa iesi din haul in care te afli….
si chiar
ce poti face?

acasa inseamna acolo unde te simti bine, te simti acceptat, iubit, acolo unde te indeamna pasii cu bucurie, dupa o zi de munca.

pentru mine de exemplu, rromania nu mai inseamna demult acasa. e ca o mastera care m-a rapit si incearca sa-mi ucida sufletul.
rromania e lagarul in care traim si ne tine prizonieri pe cei care inca credem in viitorul ei.